Elevii Seminarului Teologic Ortodox „Sf. Vasile cel Mare”, Iași, au obținut premii importante la Concursul național de creație literară „Tinere Condeie”, faza județeană: Alex-Neculai Carare, clasa a XI-a A, premiul al II-lea (secțiunea proză), Viorica-Ștefania Ioviță, clasa a XII-a C, premiul al III-lea (secțiunea poezie). Le mulțumim celor doi elevi și prof. coordonator: Carmen Dura. Vom da câteva fragmente din creațiile celor doi elevi.
A.E.I.O.U.
de Alex-Neculai Carare
Cred că îl aud...da, sună ceasul! Aparent, au trecut cele 3 luni de miere dintre anii școlari și e din nou perioada aceea a lunii septembrie de care eu, cel puțin, m-aș lipsi fericită. Iarăși toată lumea va fi nevoită să stea înghesuită în sala de conferințe a liceului, străduindu-se să treacă peste veșnicia reprezentată de cele 30 de minute de discurs al oficialitaților. Colac peste pupăză, iar voi fi pusă în situația de a mă preface că mi-a fost dor de toată lumea și că sunt cu adevărat interesată de poveștile lor din vacanță. Dar, să nu încep ultimul an de liceu pe un ton negativ, am destul timp să mă enervez de-a lungul lui. Dacă ar fi după mine, aș merge în pijamale și cu părul arătând ca după taifun, dar mama consideră că, mai ales în prima zi de școală, este nevoie de prestanță și că un viitor avocat - ah, am uitat să vă spun că mama mă constrânge să îi calc pe urme și să „mă fac” avocat, dar ajungem și acolo - cum spuneam, unui viitor avocat nu îi stă bine îmbrăcat „precum un Neica-Nimeni”. Dușul rece mi-a mai amorțit anxietatea și mă simt mai pregătită să trec peste aceste câteva ore. Iar și-a uitat tata briciul deschis în fața oglinzii (ai crede că un chirurg e mai atent cu astfel de ustensile, serios acum, cineva s-ar putea răni mortal într-o zi). Îl închid tacticoasă și încep veșnicul ritual din zilele în care trebuie să ies în lume, și anume, machiajul. Un pic de fond de ten, rimel și un ruj cu o nuanță care nu țipă din răsputeri „Sunt aici! Observați-mă!” și gata. Pentru păpușile mele din ață nu e nevoie să îmi modific fața atât. Nu, nu mă joc cu ele. Pasiunea mea este să le confecționez, ca mai apoi să le donez orfelinatului local, care, de fiecare dată când aduc o „tranșă”, nu uită să îmi amintească de faptul că „acești copii au nevoie și de bani, Diana! Poate vorbești cu părinții tăi să ne ajute cu o donație.” Am adus odată problema asta în discuție acasă și tata a părut să fie de acord cu ideea, dar mama a decis că „noi nu facem pomană, fiecare trebuie să muncească pentru ce are”. Ziua asta a trecut mai repede decât aş fi putut spera. Nu am fost forţată să mă uit decât la 4 poze reprezentând colege bulimice în costum de baie și chiar am avut un moment de bucurie intensă când domnișoara Lili s-a împiedicat și și-a prăbușit toți cei 183 de centimetri. Nu mă înțelegeți greșit, nu sunt genul ăla de om sadic care simte bucurie în suferința altora, dar ea chiar o merita! Îmi face viața mizerabilă din momentul în care am pășit în acest liceu din cauza urii pe care o simte față de mama. Au fost colege de clasă, iar mama îi lua mereu fața: provenea dintr-o familie mult mai înstărită, era una dintre cele mai populare eleve, a fost șefă de promoție, a ajuns avocat și poate cel mai important, și-a întemeiat o familie, pe când ea a rămas „domnișoara Lili”. Acum eu trebuie să suport frustrarea ei la fiecare oră de română. Aparent, cea mai mare plăcere în viață a ei este să sune părinții acasă și să-i anunțe ce fac odraslele lor, deși nu este dirigintă la nicio clasă. În cazul meu însă, am parte de tratament diferențiat; dintre toți numai în cazul meu își folosește creativitatea specifică absolvenților de Litere și talentul teatral exersat în nu stiu ce trupă de studenți amatori. Astfel, mici incidente precum răsturnarea pur accidentală a găleții în care domnul Lazăr, omul de serviciu, își spală mopul se transforma în „acte de batjocură la adresa oamenilor care își câștigă pîinea cu sudoarea frunții și care au parte de prea puțin respect în societate”. Pe durata întregii clase a zecea, numele Chelariu Diana a devenit sinonim cu „snoabă”, „înfumurată”, „îngâmfată” și multe alte astfel de însușiri care exprimă mari virtuți. Următoarele câteva zile au trecut pe nesimțite. Toate recapitulările, testele inițiale, discuțiile despre importanța ultimului an de liceu și alegerea unei facultăți alături de încercarea de a-l introduce în colectiv pe un coleg cu un nume greu de pronunțat din Kuweit au făcut ca timpul să zboare.
...
Puține lucruri îmi displac la fel de mult precum petrecerile formale CSA. CSA este abrevierea de la Cercul Social al Avocaților, însă eu prefer denumirea de Clubul Snobilor Anonimi. Au existat puține momente în viață în care am avut ocazia să o văd pe mama atât de fericită ca în momentul în care a primit scrisoarea care îi confirma că a fost acceptată în această organizație a oamenilor plicticoși. Nu înțeleg ce vede la o după-amiază petrecută în compania unor persoane care nu fac decât să se laude cu procentajul de cazuri câștigate și care își pun masca zâmbitoare atunci când țin toasturi în cinstea colegilor care i-au învins în ultimul proces, deși este evident că i-ar înjunghia de ciudă. Acest tip de oameni îmi repugnă prin falsitate, dar mama insistă că ar trebui să intru în vorbă cu ei pentru a-mi face conexiuni în Barou care să îmi „propulseze cariera juridică încă de la început”. Eu evit, totuși, pe cât posibil, contactul cu cei prezenți, fie ei membri CSA sau copiii lor răsfățați, și mă retrag în singurul loc de pe teritoriul domeniului care îmi inspiră încredere și liniște, și anume grădina cu flori. Acolo îmi petrec cea mai mare parte a celor 6-7 ore cât durează petrecerea, croșetând păpuși. Nu sunt o persoană antisocială, deși băiatul cel mic al fondatorului căruia i-am refuzat o ieșire în oraș mi-a zis că sunt o „depresivă cinică”, doar că nu găsesc puncte comune, în afară de „viitorul meu strălucit ca avocat”, cu cei din încăpere, așa că prefer să mă retrag undeva unde nu deranjez pe nimeni și unde, la rândul meu, nu sunt deranjată de nimeni.
Astăzi, însă, mama, având în minte latinescul „Quod est Necessarium est Licitum”, s-a hotărît să mă forțeze să iau parte la interminabilele sesiuni de apreciere reciprocă și schimb de experiență cu toți cei prezenți pentru a mă scoate din anonimat cu un an înainte de a intra la Drept. Oare crede că voi fi așteptată cu un covor roșu?! După trei ore infernale decid că nu se mai poate. Cer un pahar de vin roșu, pentru că tot am împlinit recent 18 ani și legea îmi permite, și mă prefac că accidental îl vărs pe mine. Acest moment teatral care sigur ar face-o invidioasă pe domnișoara Lili îmi oferă ocazia să mă retrag din încăpere sub pretextul că trebuie să îmi curăț rochia. Ajunsă la toaletă este timpul să îmi admir capodopera. Poate că e doar lumina, dar pata aceasta mare și roșie de pe rochia mea bej are un efect hipnotizant. Felul în care atrage privirea și modul în care încă se extinde fiind încă proaspătă sunt...fascinante!
Calcule
de Viorica-Ștefania Ioviță
Într-o zi am calculat distanța dintre două fire de iarbă,
era așa de mică încât nimeni nu a luat-o în seamă.
Am calculat apoi distanța dintre cer și pământ.
mi-am zis că-i atât cât face omul de la naștere la mormânt.
În final, am calculat distanța dintre sufletele noastre
și era așa de mare încât toate instrumentele mi se păreau inutile.
Am plecat mâhnit să caut ceva care să mă ajute să pot calcula,
când, un glas din spate îmi spuse: „Sunt Dragostea!”
Omule, te-ntoarce și ia-mă cu tine,
uită de distanțe și fă la toți bine,
calcule...le lasă, căci, avându-mă,
vei vedea distanța risipindu-se!
